Pierduţii şi noi

Şoferul din maşina de lângă mine coborâ geamul şi strigă către mine:
- „Eu vreau să ajung la Bulevardul Sanders! Ştii cum se ajunge acolo?”
L-am privit cu milă. Era la numai două străzi de strada căutată, şi el habar n-avea! Era atât de pierdut! Apoi, i-am privit maşina. Nu mi-a plăcut. I-am răspuns:
- „Nu poţi ajunge la Bulevardul Sanders cu maşina aceea! Trebuie să foloseşti maşina mea! Ţi-o vând cu plăcere, mai am altele!”
- ”Nu-mi trebuie maşina ta! O am pe a mea! Nu vreau să ştiu decât cum se ajunge la Bulevardul Sanders!”
Mi-a fost şi mai milă de el. Nici nu ştia că este într-o maşină nepotrivită! Era atât de pierdut! Şi dus în eroare! Cum nu-şi dădea oare seama că eu eram singura sa scăpare? Că-n afară de mine, nu avea cum găsi destinaţia? Şi maşina! Să fie atât de orb încât să nu vadă deosebirea dintre maşina mea şi a lui? Am clătinat din cap cu părere de rău, mi-am închis geamul şi am plecat în drumul meu. Treaba lui! Era un caz irecuperabil!

Suntem înconjuraţi de oameni „pierduţi”. Ne este milă de ei. Le oferim biserica noastră, avem sfaturi berechet, ştim cum trebuie să arate, ce schimbări trebuie să facă înainte de a veni la Isus, pentru a fi „potriviţi” imaginii „creştine”. Cei pierduţi sunt confuzi, neliniştiţi. Adesea se deschide pentru mântuirea lor doar o mică fereastră, o uşă crăpată abia puţin. Cu teamă şi mânaţi de curiozitatea bolnavului de a încerca un nou leac.

Cei pierduţi au nevoie de Isus. Au nevoie de milă, dar nu de judecată. Nu au nevoie de predicuţele noastre despre cât de pierduţi sunt, ce înseamnă să fii pierdut, pericolele de a fi pierdut, care biserică e mai bună, dacă Cina Domnului se face cu un pahar sau cu mai multe pahare, cu pâine dospită sau azimă, cu vin sau suc de struguri… despre răpirea pre-tribulaţională sau mid-tribulaţională. Mai jalnic decât scenariul de mai sus este acela în care noi cerem celor pierduţi să se schimbe înainte de a veni la Isus. Trebuie să fie tunşi corespunzător, să lase pantalonii şi să vină în fustă, să cumpere repede acetonă şă-şi dea jos oja de pe unghii… Şi mai jalnic, este scenariul în care penticostalii vorbesc de rău pe baptişti, iar baptiştii pe creştinii după Evanghelie.

Şi aşa, privim de sus cu superioritate pe cei pierduţi, ne pare rău de ei, regretăm orbirea şi neştiinţa, şi-n mijlocul tuturor acestor lucruri, ei pleacă mai departe în drumul lor, la fel de pierduţi. Apoi noi mergem la biserică să ne rugăm dumnezeului nostru, să-i cântăm două imnuri din harfele negre şi la sfârşit să mulţumim Domnului că noi nu suntem ca cel ce l-am lăsat pierdut pe stradă…